Polenul
Polenul la plante se prezintă ca o pulbere fină cuprinzând grăuncioare foarte mici, care nu pot fi văzute cu ochiul liber. Din punct de vedere fiziologic, polenul reprezintă partea reproducătoare masculină, care se formează pe anterele staminelor unei flori, semănând – doar ca funcţie reproductivă, cu spermatozoidul regnului animal. Polenul ajunge pe organul feminin al florii, mai precis pe stigmatul pistilului, purtat de vânt sau prin vectori. Polenul care se răspândeşte cu ajutorul vântului, aşa cum este acela de plop sau de salcie, poartă numele de polen anemofil. Tipul anemofil de polen este responsabil de apariţia majorităţii alergiilor, numite „febră” sau „guturai” de „fân”. Polenul care se transmite prin vectori, de obicei prin insecte, poartă numele de polen entomofil. Acest polen, doar în mod excepţional este responsabil de apariţia alergiilor, ba mai mult, el se comportă ca desensibilizant al reacţiilor alergice provocate de tipul anemofil (mai multe despre polenul anemofil şi entomofil).
Albinele recoltează exclusiv polen entomofil. Aceasta, se prezintă sub forma unor „ghemotoace”, ceea ce reprezintă mari aglomerări de grăuncioare (peste 300.000 la un singur transport). După recoltare, acest material valoros, este transportat la stup în coşuleţele de la picioarele posterioare ale albinelor.
Pentru albine, polenul are un rol deosebit de important, ajutând la supravieţuirea şi dezvoltarea insectelor, prin faptul că reprezintă unul din alimentele de bază ale întregului stup, fiind cu totul indispensabil puietului.. Apicultorii, recoltează polenul strâns de albine cu ajutorul unor instrumente numite „colectoare de polen”. După colectarea efectuată de către stupari, polenul se uscă, devenind un produs apiterapeutic deosebit de apreciat. Produsul uscat se prezintă sub formă de granule. Faţă de miere, în polen se regăsesc multe substanţe azotate (proteine, amine, aminoacizi, acizi nucleici, etc.), ceea ce îi creşte cu mult valoarea nutriţională. Polenul conţine toţi aminoacizii esenţiali, fiind un supliment de proteine complete. Faţă de miere sau de păstură, polenul are un pH alcalin. Graţie acestei compoziţii complexe, polenul este un valoros supliment alimentar natural, precum şi un produs apicol valoros în dietetică şi terapeutică.
Păstura
Polenul proaspăt (crud), în stup, prin activitatea albinelor prelucrătoare, este transformat în păstură. Transformarea are loc în urma unor procese care constau din:
– impregnarea cu acid lactic, substanţă care este sintetizată de către bacteriile lactice din guşa albinelor prelucrătoare, având rolul de a împiedica dezvoltarea microorganismelor dăunătoare;
– adăugarea unui principiu antibiotic din secreţia faringiană, în acelaşi scop;
– bătucirea polenului cu capul, pentru eliminarea aerului, în scopul prevenirii degradărilor aerobe (însilozarea polenului).
Păstura este mai valoroasă decât polenul prin faptul că are în compoziţie polenuri diferite, conţine mai multă vitamina K, este bogată în enzime, etc. Păstura numită şi „pâinea albinelor” este un produs apicol mai greu de procurat. Recoltarea ei de către apicultori se poate face doar prin distrugerea fagurelui. După cum îi spune şi numele, acest produs are consistenţa păstoasă. Valoarea nutriţională, dar şi cea dietetică şi curative a păsturii, este asemănătoare polenului, fiind, însă, cu mult mai ridicată.
Ceara de albine
Un valoros produs apicol, întrebuinţat de om de milenii, este ceara de albine. Faţă de miere şi de polen, ceara de albine este un produs preponderent secretat de glandele insectelor (glande cerifere), astfel încât, compuşii bio de origine vegetală găsindu-se în cantitate mică. Cu toate acestea, prezenţa pigmenţilor vegetali determină culoarea cerii (ceara albinelor care vizitează florile de salcâm este albă, ceara albinelor aflate într-un lan de floarea soarelui este galbenă, ceara produsă în stupurile aflate pe pajişti este roşiatică, etc.). Albinele, după cum se ştie, construiesc faguri celulari cu ajutorul cerii. Ceara rezultă din miere (din 20 kg de miere rezultă 1 kg de ceară), însă numai după o complexă prelucrare în glandele insectelor (albinele posedă 8 glande interne în care prelucrează ceara), urmând apoi excreţia produsului final. Ceara, ca produs glandular al albinelor, este excretată în stare lichidă, întărindu-se la contactul cu aerul.
Ceara de albine are o compoziţie complexă, conţinând, pe lângă ceride şi alte substanţe, ca: pigmenţi, vitamina A, vitamina D, substanţe antibiotice, uleiuri volatile, substanţe antioxidante (vezi compoziţie detaliată). Prin prezenţa ceridelor, ceara de albine, ca şi alte ceruri aşa cum este de pildă lanolina, este foarte stabilă şi nu râncezeşte. Graţie acestei compoziţii, pe lângă celelate întrebuinţări (lumânări, ceară de parchet, etc.), ceara de albine se utilizează în cosmetică şi apiterapie.
CEARA DE ALBINE ÎN APITERAPIE
Ceara din stup, secretată de albine (ceara de albine), reprezintă materia primă necesară construirii pereţilor celulelor în care aceste insecte depozitează mierea (fagurii). Ceara pe care noi o folosim, se obţine prin centrifugare, separându-se astfel de miere, după care se topeşte în diferite recipiente, luând forma matricei. Între cerurile naturale, ceara de albine şi lanolina, sunt cele mai cunoscute şi utilizate.
Proprietăţile cerii de albine asupra organismului uman
Ceara de albine prezintă însuşiri emoliente, cicatrizante, silagoge (stimulent al salivaţiei), epilatoare, antiinflamatorii şi nutritive asupra tegumentului. Forme în care se prezintă ceara apiterapeutică. Ceara brută, se prezintă sub formă solidă şi lucioasă, de culoare albă, cenuşie, galbenă, brună, verzuie, sau roşcată (în funcţie de pigmenţii preexistenţi în miere). Ea se regăseşte solubilizată, de asemenea, în diferite unguente. Ceara folosită în apiterapie nu are voie să fie mai veche de 12 luni şi nu este voie să prezinte substanţe străine.Intern, ceara se poate mesteca şi apoi înghiţii şi sub formă de faguri.
Recomandări terapeutice şi cosmetic
Mestecată, ceara de albine, detartrează, curăţă şi albeşte dantura, mai ales la fumători. De asemenea, sub această formă, stimulează secreţia salivară şi prin reflex pe cea gastrică, întărind, în acelaşi timpe, gingia (Fănică Voinea Ene). Prin faptul că stimulează secreţiile mucoasei stomacului, mestecatul cerii este indicat în anorexie şi hipoaciditate gastrică. Ca emolient şi dezinfectant, ceara din fagurii cu căpăceală, se recomandă în afecţiunile bronhopulmonare. De asemenea, mierea în faguri asigură o bună igienă a cavităţii bucale şi întăreşte vederea (Bojor, O., Popescu O). În aplicaţii externe, sub forma unor alifii, după ce a fost dizolvată pe baia de apă în diferite grăsimi (ulei vegetal, grăsime de porc, etc.), ceara de albine se dovedeşte benefică în cazul unor plăgi sau cicatrice mai vechi (urme de operaţii, arsuri, cheloizi, etc.). Ceara topită, aplicată pe piele, se foloseşte încă din antichitate în scopul epilării. Deşi au apărut mijloace moderne de înlăturare a surplusului de păr corporal, ceara a rămas cel mai sănătos şi eficient mijloc de epilare şi datorită faptul că exercită în mod natural acţiune dezinfectantă, cicatrizantă şi nutritivă asupra pielii. Unii cercetători, chiar sugerează că ceara albinelor ar avea un efect inhibant asupra foliculului pilos. Ca ingredient cosmetic, atunci când apare, ceara naturală de albine (din păcate, este înlocuită din ce în ce mai mult cu ceruri sintetice sau minerale, aşa cum este Ceara de Montana, care se extrage din cărbuni), prezintă un efect trofic pentru piele şi de reîntinerire asupra tenului.
Contraindicaţii
Ceara de albine nu se mestecă în caz de bulimie, hiperfagie, hiperaciditate gastrică, gastrită hiperacidă sau ulcer gastric (în toate aceste cazuri este contraindicată şi guma de mestecat). Extern, ceara nu se aplică pe rănile proaspete, pe supuraţii ori pe arsurile foarte recente, căci se formează o peliculă, sub care dezvoltarea microorganismelor anaerobe poate fi periculoasă.
Administrare, aplicare
Ceara brută mărunţită sau fagurii, se mestecă, iar ceara dizolvată la cald în diferite grăsimi, se aplică extern.
